Cum să nu observ că există o patiserie nouă în Zalău? Și încă de anul trecut (2020), din iulie? Cum, necum, n-am văzut-o. Asta și pentru că, atunci când sunt pe stradă, rareori văd sau aud lumea din jurul meu. Ori sunt cu capul în nori, ori sunt atât de adânc pierdut în lumea mea, că e nevoie de un stimulent puternic să mă aducă în lumea reală. Până acum o zi, când, trecând pe acolo, adică pe strada Tudor Vladimirescu, văd pe cealaltă parte a străzii scris mare pe geam: Patiserie. Vă dați seama că pentru un mâncător de prăjituri nesătul, așa cum sunt eu, asta e de neratat. Deci, m-am întors până la trecerea de pietoni, am trecut pe celălalt trotuar și am intrat în patiserie.
Primul lucru care mi-a plăcut (înainte să stau cu ochii în vitrina cu bunătățuri, ca boul la poarta nouă) a fost căldura cu care am fost primit. Adică m-am simțit binevenit nu doar ca și client, dar și ca om, în primul rând. Iar asta – bunul-simț al celor care știu să te primească cu zâmbet -, e un lucru așa de rar în zilele noastre, că n-ai cum să nu observi.
Acuma, sigur o să zică unii că asta e un fel de reclamă ascunsă, pe bani. Și având în vedere că jurnalismul, atât cât mai există (puțini, foarte puțini putând fi numiți jurnaliști), e doar o afacere, unde atunci când se scrie, se face asta ca să se scoată bani din respectivele scrieri, nu v-ați înșela prea tare. Dar, na, din punctul de vedere al Homo Socialus Mass-Media Contemporanus eu sunt ăl mai fraier, care nu scrie pentru bani, ci pentru că așa simte. Deci asta cu ”tu-mi dai mie, io îți dau ție” iese din discuție. Când scriu o fac pentru că așa simt, pur și simplu. De asta și scrierea de față despre oamenii ăștia care se ocupă de patiseria Chic. În primul rând pentru felul în care te primesc, dar și pentru bunătățuri.
Revenind la bunătăți, tocmai ce mâncasem, de nici o oră, trei prăjituri pe care le cumpărasem din alt loc, așa că se poate zice că eram oarecum domolit. Însă tot mi-am mai luat două linzere cu bânză și stafide și o prăjitură Ora X. Sau, așa cum o știam când eram copil, Ora 12. Și de când nu mai văzusem Ora 12…
Dintr-o vorbă în alta, mi-au spus că fac pe cât posibil bunătăți după rețetele bunicii, cum s-ar zice. Iar pâinea e făcută cu maia, din aluat proaspăt frământat, fără conservanți și alte drăcii chimicale. Și toate produsele sunt proaspete, făcute în ziua respectivă. Clar aș fi luat mai multe, dar buzunarul meu încă n-a învățat să producă bani, așa că am luat de cât am avut. Oricum pâine nu mai aveau, pentru nu fac foarte multă, ci atât cât se gândesc că o să poată vinde. Iar asta tocmai ca să fie proaspătă în fiecare zi, așa cum v-am spus.
Le-am zis că mă întorc a doua zi, să iau pâine. Mi-au spus că dacă fac asta, o să devin clientul lor, că sigur o să îmi placă. A doua zi, adică azi, sâmbătă, m-am întors după pâine cu maia. Am luat două. Plus un pălăneț cu brânză și stafide, că prea arăta bine. Și, da, o să le fiu client în continuare. Pentru că merită.
