Uneori, prinși în vârtejul haotic (chiar dacă pare doar o rutină) al vieții cotidiene, avem nevoie de ceva care să oprească, chiar și pentru moment, haosul ăsta. Din când în când avem nevoie de ”o gură de aer”, ca să nu ne sufocăm între atât de multele nuanțe de gri ale cuștii numite, impropriu, ”civilizație umană”.
Am ajuns, deși mi-am dorit să nu mai ajung vreodată, din nou, la spital, cu mama, la doctor. Și, oricât de repede te-ai mișca, ca să faci analize, să aștepți să-ți vină rândul, tot durează ceva vreme. În timpul ăsta, privesc în jurul meu, la oamenii care stau și așteaptă, și ei, ca doctorul să îi facă bine. Toți sunt abătuți. Și toți parcă fac parte din lumea asta, a spitalului, și încearcă să-și găsească un loc al lor pe holul din fața cabinetului doctorului, în așa fel, încât, atunci când doctorul iese pe ușă, să poată fi văzuți. La fel ca bătrânelul care, decât să stea pe scaun, și să-și piardă poziția din care poate fi văzut mai repede, mai bine stătea, bietul de el, rezemat de cârjă, din când în când mergând câțiva pași în față, întorcându-se, apoi, de unde a plecat. Iar pașii lui se măsurau în cel mult 10, 15 centimetri.
Gri. Chiar dacă pereții holului de spital sunt albi, culoare care își face simțită prezența e cea gri. Și în nemișcarea zidurilor, și în așteptarea oamenilor, și în agitația unora, care nu mai aveau răbdare să aștepte.
De nicăieri, parcă, a apărut o femeie frumoasă, blondă, cu părul lung, îmbrăcată cu o rochie ușoară, de vară, lungă până la genunchi, portocalie-roșie cu buline albe. Și totul s-a schimbat. Cei care așteptau, păreau că s-au trezit, cei care nu mai aveau răbdare și mormăiau în barbă, s-au oprit din mormăială și au tăcut. Femeia asta cu rochie portocalie-roșie cu buline albe părea că a venit de pe altă lume. Și, pentru un minut, două, cât a durat trecerea ei printre oamenii care erau acolo, pe holul spitalului, timpul părea că s-a oprit. Și nu pentru că femeia e frumoasă. Deși, e. Dar nu asta a oprit timpul în loc, ci rochia ei colorată cu buline albe. Și mersul ei ca o adiere, care nu se potrivea deloc cu atmosfera de spital. Într-o lume a suferinței, un minut, două, care să te scoată, cumva, de acolo, să uiți de boală sau dureri, înseamnă enorm.
S-a oprit puțin, căutând ceva pe telefon. Apoi, la fel cum a apărut, a dispărut de pe hol, lăsând în urma ei o adiere blondă, frumoasă, portocalie-roșie cu buline albe. Și totul a revenit la ”normal”. Așteptare, nerăbdare, șonticăit cu bastonul dintr-o parte în alta, intrat pe o ușă, la o serie de analize, ieșit și intrat pe alta, când îți vine rândul. Femeia frumoasă, cu părul lung, blond, nu mai era nici măcar amintire, pentru cei aflați pe holul spitalului. Poate doar așa, undeva în subconștient. Mie mi-a rămas, în schimb, foarte vie prezența ei. Și mi-am dat seama cum ceva care vine ”dintr-o altă lume” poate să te reseteze, oarecum, chiar și pentru un minut, două. Ca o gură de aer în mjlocul unui nor de praf. Ceva-ul ăsta, acum, a fost femeia cu rochie portocalie-roșie cu buline albe. Dar poate fi orice altceva. Și doar atunci când se întâmplă să conveargă ”lumile” îți dai seama cât de mult contează un moment de respiro, atunci când e nevoie de asta. Un moment de respiro care să te scoată, cumva, dintr-o lume ”gri”, unde ești fără voia ta.
………………….
Am plecat de la spital, iar drumul până acasă, cu mașina, nu are nimic care să-ți placă. Aglomerație, claxoane, depășiri, mutre acre la volan, iar când ajungi acasă nu găsești loc de parcare. N-o să înțeleg niciodată de ce oamenii preferă să stea cu fundul în mașină, așteptând la cozi la semafor, în ambuteiaje, pentru orice, când poți să scapi de tot stresul ăsta simplu, mergând pe jos. Mai ales că mulți folosesc mașina chiar și când se deplasează pe distanțe scurte, de câteva sute de metri. Ori o folosesc pe post de umbrelă, atunci când plouă. Ori chiar și doar așa, din plictiseală.
Am parcat mașina în fața blocului cum am putut, bolborosind. Și am bolborosit urcând scările. Ba chiar încă vreo câteva minute, ofuscat de nesimțirea unora care își lasă mașinile oriunde apucă, ocupând câte două locuri de parcare, de parcă nu le-ar ajunge unul. Da, sunt mult prea multe mașini pentru cât de puține locuri de parcare există. Dar, totuși, chiar e nevoie să se folosească mașina pentru orice? Ce-o să se întâmple peste nu foarte mult timp, când numărul mașinilor o să fie și mai mare? O să se aplice legea junglei, care pe care?
Ușor, fără ca măcar să conștientizez asta, adierea portocalie-roșie cu buline albe a oprit bolboroseala asta. A apărut pe neștiute de undeva din sertarele memoriei, și mi-a dat un moment de respiro. De data asta n-am mai văzut-o pe femeia frumoasă, blondă, în rochie de vară, ci doar am simțit culoarea asta portocalie-roșie adiind în jur cu blândețea unei brize. Un moment de respiro. O convergență a lumii reale cu cea a lumii interioare. Și, tăcând, i-am fost recunoscător femeii blonde. Pentru lecția de culoare. Dacă știți ce vreau să zic…