Copiii văd altfel lumea. Și nu e vorba despre cine știe ce introspecții ori profunzimi legate de viață. Nu, e vorba despre lucrurile simple, pe care oamenii mari nu le mai văd. Sau dacă le văd, nu mai prezintă niciun fel de interes.
Mergeam pe stradă, în urma unei fetițe care o ținea de mână pe mama ei. Dintr-odată, am văzut-o cum a lăsat mâna mamei ei și s-a oprit în loc. Două, trei secunde, nu mai mult, privind în partea stângă a trotuarului. Apoi s-a îndreptat în acea direcție, acolo unde, lipit de peretele clădirii, era un porumbel.
Fetița s-a apropiat, s-a aplecat, și-a pus mâna pe porumbelul care părea că doarme și l-a scuturat ușor, ca și când ar fi vrut să-l trezească. A așteptat câteva secunde, apoi l-a mai scuturat o dată, la fel de ușor. Văzând că nu se trezește, fetița a fugit să o ajungă din urmă pe mama ei. Porumbelul a rămas acolo, lipit de peretele clădirii, parte de acum din tabloul gri, nemișcat, al orașului. Un tablou care a prins viață preț de câteva secunde datorită unui copil pentru care un porumbel înseamnă la fel de mult ca un om. E, până la urmă, o viață. Pentru oamenii mari lucrurile ăstea nu contează. Nu au timp să se oprească în loc. Poate doar dacă ar fi fost un accident numai bun de filmat și, apoi, de pus pe internet la vânătoare de like-uri.
*****
Au trecut vreo zece luni de când nu am mai alergat. Accidentări, program dat peste cap pentru că vreau să fac prea multe, m-au ținut deoparte de pădurea în care mă antrenez, de obicei. A mai compensat, ceva, butucul de lemn de 2 metri, pe care l-am folosit pe post de sac de box, în studioul redacției. Dar, odată cu vremea caldă, viespile cu corn, care au iernat în interiorul trunchiului de copac, s-au trezit și păreau că pun stăpânire pe studio. Am scos trunchiul de copac afară, pe balcon, măcar să se bucure viespile cu corn de el.
M-am întors să mă antrenez în pădure după o pauză mare. Și am zis că o iau ușor. Așa am zis. Însă pădurea are darul ei de a te lua pe sus, așa că ”ușorul” ăsta a însemnat vreo 14 kilometri de alergat pe pantele Meseșului. E drept, am făcut vreo 3 pauze, asta însemnând tehnici specifice artelor marțiale cu prietenii mei de antrenament – copacii.
Acuma, nu-s un alergător cine știe ce, sînt alții mult mai buni. Însă trupul nu m-a lăsat baltă niciodată, întotdeauna am putut să mă bazez pe el. Asta, desigur, datorită modului meu de viață și mulților ani de antrenament de arte marțiale. Însă, dacă nu ar fi fost pădurea și aș fi vrut să alerg atâta în oraș sau pe stadion, nu cred că aș fi făcut-o. Pădurea, un prieten atât de bun, m-a îmbărbătat și m-a ajutat să alerg atâta, după o pauză de 10 luni.
Așa e și în viață. Pe cei mai mulți dintre oameni nu doar că nu îi interesează de nimeni (dacă nu au un interes) în afara propriilor persoane, dar, dacă pot, te calcă în picioare bucuroși că pot să facă rău. Așa că, în viață, contează foarte mult cu cine te înconjori, pe cine numești prieten. Prietenii adevărați sînt acolo ca să-ți fie aproape. Și la bine și la rău. Și ei sînt cei care contează.
