Dacă o să mă hotărăsc
să-mi plantez inima
ca din ea să crească
un copac de lumină
cu atât de multe crengi,
cu atât de multe frunze,
încât să se întindă
peste lume
și să ajungă
pentru fiecare dintre vieți,
cum să o iau în palmă
ca să nu se piardă
nimic din
neprihănirea cea dintâi?
Și dacă o să plouă,
o să pot privi
cerul cu ochii deschiși
fără să mă doară
lumina strecurându-se
printre frunze,
printre crengi,
printre întrebări,
printre amintiri?
Și dacă o să mă doară,
o să pot
să mă agăț
de curcubeele
născute din locul
unde a fost inima?
Hmmm…
oare o să mai pot iubi
fără inimă?
