De obicei, atunci când sunt la un eveniment (mai ales cultural), dacă îmi place, scriu despre asta. Dacă nu, nu scriu. Din respect pentru cei care au creat acel eveniment. Până la urmă, deși mie nu mi-a plăcut, poate altora le-a plăcut. Așa că tac.
Am fost, mai mult ca o provocare, la spectacolul de teatru Rătăcirea, un spectacol produs de ProTeatru, aici, la Zalău. Eram după o perioadă în care mă rupsesem de lume pentru o perioadă mai lungă de timp, iar a fi în public, între oameni, a fost un exercițiu de voință: „Hai, mă, e timpul să ieși din pădure!”
Nu știu de ce, aveam o ușoară senzație că o să rămân dezamăgit după spectacolul de teatru. Și, după primele minute, când încă nu reușeam să fac abstracție de cei din public, senzația s-a amplificat. Noroc cu povestea muzicală, cu muzica în sine, care mi-a plăcut din prima. O muzică originală compusă de Alexandra Chira și Adrian Piciorea (Bravo!), superb adusă la viață pe scenă. Asta m-a ținut pe scaun. Apoi, încet-încet, lumea din jur a dispărut, iar povestea a început să prindă viață. O poveste care m-a dus într-o altă lume. Ca o îmbrățișare subtilă care te ia, aproape fără să îți dai seama, pe sus.
„Rătăcirea” nu-i pentru oricine. Trebuie să o vezi dincolo de o simplă interpretare actoricească. Nu-i o comedie, deși are accente cu mult umor, pe alocuri. Însă replicile nu-s ca să te facă să râzi ori să scoți sunete menite a le da de înțeles celorlalți că ai prins poanta. Replicile haioase – cu un limbaj neaoș, percutant, câteodată – nu sunt altceva decât niște uși deschise pentru a intra și tu, spectatorul, în poveste. Niște uși deschise pentru a face cunoștință cu personajele. Un fel de a te pregăti pentru uraganul de emoții care o să urmeze.
„Io atâta vreu… Să mă ierte Dumnezeu…”
Excelentă interpretarea. În primul rând pentru că a fost credibilă. Nu doar cea verbală, ci, mai ales, cea a gesturilor, a privirilor, a trupului. Putea, foarte bine, să fie un teatru mut, ai fi înțeles totul. Și asta dă valoare unui actor, arta de a transmite un mesaj publicului. Nu neapărat să-ți interpretezi rolul în așa fel încât să priceapă lumea despre ce-i vorba, ci să simtă vibrația personajului adus la viață de interpretarea actoricească. Să te pregătească pentru deznodământul poveștii fiecăruia dintre personaje.
„Că Dumnezo îi sus și vede…”
Toate personajele au fost la înălțime. Au stat la vedere atât cât trebuie. Au stat ascunse la vedere atât cât trebuie. Dar nu oricum, ci creând din privire o punte de legătură cu publicul. Cum se poate asta? Se poate. Dacă privești nu doar cu ochii. De abia atunci sesizezi privirea personajului, scânteierile mult mai luminoase decât ar putea-o face cuvintele. Și, din nou, aici e vorba despre arta de a transmite un mesaj celor care sunt la marginea poveștii, dincolo de ușile larg deschise, ascultând, privind, simțind.
Superbă apariție în alb
Două părți. Atâtea a avut povestea. Cel puțin din punctul de vedere al emoțiilor. Înainte și după Fata pădurii. Odată cu interpretarea… de fapt îmbinarea de muzică, cuvinte și gesturi ale Mioarei și Fetei pădurii (superbă apariție în alb), totul s-a schimbat.
Întâi două personaje au fost unul singur. Apoi unul singur au fost două. Apoi toate personajele au fost unul singur. O poveste care ți se relevă cu atâta intensitate că, uneori, e nevoie să închizi ochii, să nu te copleșească umbrele, copacul cel alb din fundal, funia roșie, privirile strălucind, trupurile înghețând cuvintele în gesturi. Muzica, însă, e peste tot. La fel și unduirile albe. Și privirea de dincolo de unduirile albe, foarte expresivă, îndeajuns să te facă să îți ferești privirea. Ori, dimpotrivă, să te agăți de ea.
„Că până se schimbă vremea, tăt a lor îi lumea…”
Greu de tras o linie între personaje. Greu de despărțit povestea în bucăți. Asta pentru că fiecare personaj e strâns legat de celălalt, fiecare rol fiind jucat excelent: Mioara cea cântând atât de frumos, legând clipele laolaltă – ce a fost, ce va să vie; Paraschiva strângând între respirații vina care o macină, o transfigurează și care îți oprește respirația odată cu a ei; Codruța, toată o atitudine, o privire de-a dreptul, o dorință nespusă, dar arzând atât de tare încât nu ai cum să nu o vezi așa cum e; Lucreția, cea descrețind frunțile, ca să nu se vadă dincolo de pereții imaginarei ai colibei, ori aruncând, discret, un voal peste temeri, peste teamă; Niculaie, excelent pus în lumina reflectoarelor, depășindu-ți, act după act, așteptările, surprinzându-te prin extraordinara interpretare; Fata pădurii, făcându-te să te simți privit, să o privești, să asculți cuvintele nerostite ascunse în unduiri albe care îți rămân pe retină și după ce spectacolul s-a terminat.
La Zalău, în spectacolul Rătăcirea de Doru Vatavului, lumea a fost a lor: Pamela Iobaji, Ana Maria Marin, Cabiria Morgenstern, Nicoleta Moscalenco, Teona Stavarachi și Visarion Udatu; scenografia – Oláh Réka, regia – Irisz Kovacs; muzică originală compusă de Alexandra Chira și Adrian Piciorea.
