Războiul de gherilă al culturii, al artei: Cei care tac – cel mai bun concert CORBU, varianta cu trupă

Când s-a tras cortina, lăsând scena la vedere, aranjată pentru concert, a fost ca o gură de aer după ce ai stat prea mult scufundat sub apă. O altă lume, care pălește din ce în ce mai mult. Iar asta nu pentru că nu ar exista artiști, oameni de cultură, care să păstreze lumea creației vie. Nu. Ci pentru că în ultima vreme, cultura (și nu doar, ci și istoria, cu tot ce înseamnă) e sub un asediu concentrat și concertat, care pare că e menit a trage în umbră partea de creație a vieții.

La Hida, CORBU a adus la viață albumul Cei care tac, printr-un fel de concerte pentru prieteni. Adică fără publicul propriu-zis. Pentru că nu e voie, nu-i așa? Spre deosebire de supermarketuri și activități politice (adică cele foarte profitabile financiar), unde sutele de oameni sunt în siguranță în fața pandemiei, la mișcările culturale, câteva zeci de oameni sunt, clar, expuși virusurilor, microbilor, bacteriilor, ba chiar și atacurilor extraterestre. De asta, de grija poporului, cultura e ținută sub preș. Și atunci (așa cum a arătat istoria, de-a lungul generațiilor), ca să poată fi ținută vie, e necesar să lupți pentru ea. Un fel de război de gherilă.

Sergiu Boldor și-a strâns trupa și a făcut asta. Și nu cu aroganță ori sfidând regulile impuse de pandemie. Ci cu bun-simț, asta însemnând că muzica a fost oferită chiar și unui singur spectator.

Am fost prezent la primul concert, desfășurat pe mica scenă din Hida. Și pot să spun că a fost cel mai bun concert CORBU, varianta cu trupă. Totul a fost aranjat muzical în așa fel încât să traducă muzica în stări sufletești. De altfel, atunci când vine vorba de muzică, Sergiu nu lasă nimic la voia întâmplării, chiar dacă apar improvizații, totul fiind atent ”așezat la locul lui”, chiar și efectele de lumină.

Concertul ”Cei care tac” a fost foarte bine structurat, un fel de înșiruire de capitole muzicale care să creeze povestea din spatele muzicii și versurilor. Partea de tobe bine frazată, nu doar ritm, ci parte din linia melodică. Chitara atât cât trebuie, nici prea mult, nici prea puțin, iar partea de claviatură și sintetizator creând un fundal bine închegat, cu un efect muzical intens. Cât despre saxofon sopran (Răzvan, un foarte bun muzician, de altfel), a fost inteligent introdus în toată ecuația asta muzicală. Vocea, povestea și vioara, toate astea sunt o extensie a lui Sergiu, și toate astea înseamnă artă.

E greu să fac o cronică propriu-zisă, una ”tehnică”, care oricum nu se potrivește, atunci când vorbești despre artă. Plus că emoția contează cel mai mult, în cazul meu. O emoție pe care CORBU știe să o lase să ajungă la cei care ascultă. Și nu e doar rodul muncii, Sergiu fiind cu adevărat un artist, unul din acei oameni care trăiește pentru artă. Și cât de rar e asta… Și atunci când artiștii de pe scenă cântă chiar și pentru un singur spectator, la fel de bine, ori chiar mai bine decât dacă ar cânta în fața a mii de spectatori, asta înseamnă artă. Asta înseamnă să te dedici artei. Iar asta, în contextul social actual, înseamnă un război de gherilă. Și, pentru ca arta, cultura să nu devină doar simple cuvinte în dicționar, un fel de amintire a ceea ce a fost cândva, e nevoie de asta. Poate mai mult ca oricând.

Pe mica scenă din Hida, muzica a fost la… am vrut să spun superlativ, dar ar fi greșit. Pentru că muzica e muzică… sau nu. Concertul ”Cei care tac” a fost muzică! Iar asta datorită lor:

Sergiu Boldor – voce, vioară, clape, poveste

Răzvan Meseșan – saxofon sopran, clape

Sebastian Arvai – tobe

Alexandru Sabou – chitară


3 thoughts on “Războiul de gherilă al culturii, al artei: Cei care tac – cel mai bun concert CORBU, varianta cu trupă

  1. In razboiul acesta de gherila, partizanii sunt combatantii de pe scena si noi, cei care apreciem efortul artistilor. Bucuria transmiterii si receptarii frumosului artistic e azi un exercitiu cultural si spiritual de autosuficienta. Ne multumim cu ce avem, desi ar trebui sa ne unim fortele pentru a sustine initiativele culturale ale celor care au curajul sa lupte, a tinerilor care vor sa lase o amprenta asupra vietii culturale a Salajului. Dau cateva exemple de oameni faini: trupa Corbu, Darius Prodan, Patricia Tomas si alti traitori cu sufletul pe care ii gasim pe front, in razboiul de gherila. De ce sunt franate initiativele acestor tineri? De ce nu se doreste binele comunitar? Ar fi dureros raspunsul ,,Pentru ca nu ne pasa”sau ,,Avem alte prioritati”. Arta e o prioritate, sufletul omului e o prioritate, mai ales in perioadele de criza ale unei societati. Traim si respiram prin arte, chiar si fara masca, in fiecare zi a existentei noastre.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *