M-am regăsit
tremurându-mi emoțiile prin venele
curgând râuri învolburate
sub un reflector aprins
asupra-mi,
pe o scenă construită pe un câmp
nu cu iarbă și flori,
ci cu stele.
Acolo, prins între lumina de sus,
cea de deasupra mea,
și lumina miilor de stele
crescute în câmpul în care-mi înfipsesem
degetele de la picioare ca niște ancore
ca să nu uit că sînt,
am ascultat ecoul ființei întorcându-se
și întorcându-mă pe toate părțile,
dinspre marginea de sus a trăirii
înspre locul unde se nasc visele.
Am sărbătorit prima zi a noii mele existențe
numărându-mi pașii
întipăriți în lumina stelelor de sub tălpi:
un pas către tine – mă vezi venind?,
încă un pas…
Respirația mea a fost, la început, doar a mea.
Vocea mea a fost, la început, doar a mea.
Brațele mele deschise a aripi au fost, la început, doar ale mele.
Apoi m-am ridicat de pe pământ
la fel cum se ridicau odinioară zeii
regăsindu-se înconjurați de lumină,
aceeași lumină care mi-a eliberat sufletul,
învățându-mă să iubesc.
Și m-am așezat în calea privirii tale,
în calea sufletului tău,
iubindu-te în fiecare din viețile
în care te-am așteptat,
te-am pierdut,
te-am regăsit
și am murit odată cu tine.
Inima mea nu mai e demult doar a mea…
