Uneori alerg atât de repede
încât las în urma mea
o lumea întreagă,
cu tot cu dimineți,
cu tot cu ploi,
ca și când
numărătoarea de zile
încă nu ar fi fost inventată.
Uneori alerg atât de repede
încât ecoul
nu reușește să țină
pasul cu mine
și rămâne gol
de orice urmă
a trecerii mele prin lume.
Uneori alerg atât de repede
încât orizontul se pierde
în noaptea în care îmi agăț
stelele căzătoare,
lumini pe care le las să crească
din mine,
lumini pe care le las să crească
în mine.
Uneori mă opresc din alergare
și mă întind de-a lungul
simțurilor.
Nu știu dacă eu
îmbrățișez liniștea
ori dacă liniștea mă ia în brațe,
ca doi îndrăgostiți
regăsiți
într-o altă viață.
Uneori doar zâmbesc.
Și atât.
