Ridicată pe vârful dealului, la poalele Munților Plopiș, Cetatea Valcău se mai agață încă de istorie

Cu șase secole în urmă, cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna. Acum, în locul unde, cândva, castelanii stăteau de veghe, au mai rămas câteva ruine, ca niște colți care s-au încăpățânat să nu cadă din gura știrbă a istoriei locului și care se ițesc în vârful dealului aflat lângă satul sălăjean Subcetate. Asta dacă te încumeți să urci panta abruptă a dealului. Dacă nu, doar crâmpeiele de istorie scrisă mai amintesc de Cetatea Valcău. În rest e uitare. O uitare care încet, dar sigur, înlocuiește, tot ceea ce înseamnă istorie cu aplicațiile menite să-ți dea impresia că, dacă știi care aplicație la ce folosește, asta e tot ce contează pe lumea asta. Oamenii care au făcut posibil ca tu, cel care derulezi aplicațiile atingând ecranul smartphone-ului cu degetul, să poți face asta, nu mai contează, sînt doar un fel de balast al societății contemporane, un balast care se încăpățânează să mai păstreze urme ale civilizației de demult, urme ”aruncate” pe vârf de deal, acolo unde castelanii, la fel ca cei ai Cetății Valcău, au scris istorie.

Pe uliță, către Cetate

Cum se ajunge la Cetate? Doar întrebând sătenii, marcaje către locul ăsta plin de istorie nu există, doar o pancartă ruptă, atârnând într-o parte pe un stâlp, la o intersecție de ulițe, aducând aminte cum că acolo există așa ceva. Asta dacă o observi. Cel mai bine e să întrebi sătenii:

– Bună ziua. Îmi spuneți și mie, rogu-vă, cum se ajunge la Cetate, pe unde să o iau? Că mă tot uit în jur, și nu văd niciun semn.”

– Api, bună zîua să vă fie”, răspunde o femeie tânără, trebăluind ceva la marginea uliței. ”La Cietatie? Pă vârfu’ aciela ni, văzu-tu-l-ați? Ia acolo, fix în mijloc. Nu pe ălealalte vârfuri, că pă ăla din mijloc. Da’ nu cu mașina”, mă lămurește femeia, uitându-se când la mașină, când la mine.

– Păi, nu, las mașina unde se poate și urc pe jos, că de aia am venit. Da’, chiar, unde pot să las mașina?”

– Api, o iți lăsa fix sub pădure. Api iți urca”, concluzionează femeia zâmbind, după care, văzându-mă lămurit, s-a întors la treburile ei.

Am trecut cu mașina peste hârtoapele acoperite cu zăpadă până când, după ceva hâțâneală automobilistică, am ajuns la o altă intersecție de ulițe. De data asta nici urmă de pancartă ori alt semn. Noroc cu o altă femeie, care, cu ceva plasă în mână, mergea pe uliță:

– Bună ziua. Către Cetate? Bine merg?”

– Bine mereți. Ia acolo îi, nu departe, pă vârfu’ dealului. Da’ nu cu mașina”, îmi spune, la fel ca cealaltă femeie întâlnită cu 2 minute înainte.

– Nu, nu cu mașina, că o las sub pădure. Da’ mai am de mers?”

– Api până îți ajunge la vale. De acolo iți urca.”

Am zâmbit larg. Felul acela direct de a spune lucrurilor pe nume, de a te privi de-a dreptul atunci când îți vorbesc mi-e foarte drag. Și poate de asta îmi place atât de mult lumea satului, datorită oamenilor simpli care locuiesc acolo, oameni care mai păstrează, încă, acea sinceritate care dă valoare interacțiunii umane, o sinceritate care, în lumea orășenilor grăbiți, s-a pierdut de mult.

Pantă abruptă. Albul zăpezii. Peisaj de poveste

După ce am trecut prin niște băltoace adânci, de credeam că n-o să mai pot ieși de acolo, am lăsat mașina la marginea văii (o vale superbă, care șerpuiește printre dealurile abrupte, stâncoase) și am luat-o în sus, pe cărarea abruptă care duce către vârful cu cetate. Acuma, panta, chiar dacă abruptă, dacă nu e zăpadă ori noroi, nu e foarte greu de urcat, însă cărarea acoperită de zăpada așternută peste stratul de frunze uscate nu face deloc ușor urcușul (cât despre coborâre, ce să mai zic, dacă aluneci…). Totuși, e atât de frumos acolo încât uiți rapid și de alunecuș, și de aerul rece, și de crengile care te mai plesnesc, din când în când, peste față, peisajul, în orice parte te-ai uita, e unul deosebit: în dreapta, câteva case, al căror coșuri fumegând creează un iz de poveste; în stânga, panta abruptă presărată cu stânci, iar dincolo de vale, un alt deal, pe al cărui creștet verdele câtorva brazi sînt pete de culoare în albul zăpezii; plus fulgii de zăpadă care cad tot mai des în jur, dând și mai multă savoare poveștii de iarnă. Și tot ce poți să faci, chiar dacă de abia aștepți să ajungi sus, la cetate, e să te oprești des, foarte des, și să lași frumusețea locului să te umple.

Sus, pe vârful cu cetate

Față de cetatea din Cheud ori cea din Almaș, nu e la fel de frumoasă și nici la fel de bine conservată în timp. Însă locul în care a fost construită e, fără doar și poate, cel mai frumos loc cu cetate din partea asta de lume numită Sălaj (doar Dacidava, de pe Măgura Șimleului, făcând concurență serioasă). De acolo, dîn vârful dealului, priveliștea e deosebită, o încântare.

Cele două ziduri (sau ce a mai rămas din ele), care mai sînt încă în picioare, doar aduc aminte, cumva, a ceea ce înseamnă cetate, timpul, deloc blând, măcinând cetatea, de parcă ar fi trecut pe acolo un plug uriaș. Însă, chiar și așa, dacă dai ocol locului, pe urmele a ceea ce a fost cândva zidul cetății, îți poți imagina cum arăta cetatea odinioară. Ba chiar poți să și ”vezi” castelanii, ba chiar să-i și auzi. Și, de fapt, asta înseamnă istorie – memoria timpului. Și, în acel loc, ”uitând” de unde ai venit, te poți conecta la memoria timpului, pur și simplu imaginându-ți: uite, acolo cred că a fost o cameră, dincoace stăteau soldații care erau de gardă, pe aici se intra în cetate. Oare cum arăta poarta? Chiar, oare aici locuiau și domnițe?

Câteva date istorice. De pe Wikipedia

– Cetatea Valcău a fost construită, probabil, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat în posesia familiei Bánffy.

– În 1319 este pentru prima dată atestat un „Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa.

– La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește „Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii.

– Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: „… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mikháza și Thyreteluke (dispărute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău…

– În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Bánffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată în domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente în 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Serédi István, care face parte din partida lui Ferdinand Zápolya. Când ajunge rege al Ungariei Ioan Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Bánffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău continuă în anii 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății.

– În anul 1665 Hamza Pasa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihály. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pasa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără niciun rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comitasensa a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.

Toate ăstea sînt date istorice care apar pe Wikipedia și care au la bază studiile monografice ale lui Mircea Gui și Elena Muscă, ori studiile generale ale lui Adrian Andrei Rusu.

Însă cetatea, ce a mai rămas din Cetatea Valcău, se mai agață încă de timp. Și de fiecare dintre cei care ajung acolo și care nu vor să lase povestea să dispară.

Pentru că fiecare dintre noi sîntem, într-un fel sau altul, parte din această poveste numită, simplu, istorie.