Scărița Belioara, acolo unde stâncile iau în brațe cerul. Unul din cele mai frumoase locuri din Munții Apuseni

Oarecum ascuns de ochii lumii, tărâmul ăsta minunat numit Scărița Belioara te fascinează încă de când dai cu ochii de primele stânci. Apoi, pe măsură ce intri tot mai mult în mijlocul naturii, urcând pe lângă pereții de piatră, atingându-i cu privirea, așa cum doar cei îndrăgostiți de munte știu să o facă, timpul se amestecă cu verdele ierbii, cu lumea colorată a florilor, cu jocul acela vertical al stâncilor în încercarea de a atinge cerul. Și, atunci, în acel loc de poveste, apeși pe butonul imaginar care oprește timpul în loc, lăsând farmecul locului să-ți împletească ființa cu linia orizontului, acolo unde stâncile iau în brațe cerul. Și, odată devenit una cu natura, poți să atingi fiecare loc în parte, devenind, astfel, parte din ea. Stop timp. De ce ai pleca de acolo? E atât de frumos…

Pe la Poșaga

Din Zalău faci în jur de două ore și jumătate cu mașina până acolo. Iar dacă nu pleci dis-de-dimineață, pentru că traseul e destul de lung, și vrei să rămâi peste noapte, locuri de cazare nu sînt, în schimb găsești în localitățile din apropiere, la Remetea ori Sălciua de Jos. Asta dacă nu te decizi să înnoptezi în mijlocul naturii.

De pe drumul național care leagă Turda de Câmpeni, la dreapta, indicatorul te trimite către Poșaga de jos, apoi cea de Sus, un drum frumos, care, chiar și doar atât, și tot merită, pentru că priveliștea e una deosebită. Drumul șerpuiește pe lângă Schitul Poșaga, Izbucul bujor, prin Cheile Poșegii, pe lângă stânci înalte care aproape că te îmbată cu semeția lor, apoi ajunge în Poșaga de Sus.

Am lăsat mașina unde am găsit loc, la marginea drumului. Cu rucsacul în spate am luat-o pe drum înainte. După aproape un kilometru, pe partea dreaptă a drumului, la carieră, o stâncă uriașă, un monolit ca un colț de balaur înfipt în pământ domină autoritar locul, chiar și cerul părând că-i face loc, să nu supere balaurul, cel care și-a lăsat colțul aici, semn al veșniciei.

Mai sus, dincolo de gardul de lemn, un om cosea, alene, iarba, și, pentru că, parcă, nu mergeam în direcția cea bună, am întrebat: “Bună ziua, ne spuneți și nouă cum ajungem la Scăriță, că n-am văzut niciun semn, și tare mi-e că nu mergem bine”. Omul se oprește, apoi, scărpinându-se în creștetul capului, zice: “Apăi, domnișor, pă multă lume am întors ‘napoi, că nu p-aci îi drumul. Mereți înapoi, cam un kilometru și jumate, apoi, la pod, îți vedea drumul cum urcă pă lângă vale. P-acolo trebe să mereți.”

Deci trei kilometri de drum în plus. Da, dar dacă nu mergeam pe acolo, nu vedeam colțul balaurui înfipt în pământ. A meritat cu vârf și îndesat.

Scărița Belioara

Drumul îngust urcă pe lângă vale, acolo unde găsești și apă de izvor, apoi, ca un preambul la ceea ce va urma, natura îți scoate în cale Colțul lui Balmoș, o formațiune de stânci crescute din verdele dealului. La poalele dealului, o căsuță și niște căpițe de fân completează tabloul naturii. Și tu, călătorul care te-ai oprit să admiri acel tablou, plecând capul în semn de respect pentru autor.

Traseul propriu-zis pornește de sub abruptul Scărița-Belioara, acolo unde se despart marcajele: punctul rosu (circuitul propriu-zis), la dreapta, si crucea roșie, la stânga. Durata traseului este de 5 – 6 ore, și are o diferență de altitudine de 850 de metri. Dacă pornești pe traseu din drumul principal din Poșaga, atunci mai adaugă o oră și jumătate, dus-întors.

Am luat-o la stânga, urmând marcajul cu crucea roșie, urmând cărarea printre urzici, pe lângă gard, sărind gardul, apoi la dreapta, urcând panta foarte abruptă, după care intri în pădure. Nu, însă, înainte de a pierde minute bune. De ce? Pentru că, după ce ai urcat panta, oprindu-te la adăpostul umbrei unui cireș uriaș, pe care până și marcajele cu cruce și punct roșu par că se odihnesc, dai un ochii de împletitura aceea de stânci aproape albe, unduind parcă muntele, ca un fel de cântec al înălțimilor. Un cântec cu refren albastru, la fel ca cerul senin de deasupra.

La ieșirea din pădure, pajiștea din față îți scoate în cale niște mogâldețe mici din lemn, cu acoperiș din paie, parcă crescute acolo, în mijlocul verdelui ierbii înalte până la brâu, iarbă prin care parcă înoți, în drumul tău către mogâldețele din lemn. Le dai târcoale, zâmbind a liniște, parcă așteptând să iasă din ele niște personaje de poveste.

Drumul merge mai departe, urcând abrupt prin pădure, după care ajungi pe culme. Și, dintr-odată te trezești pe o pajiște imensă, plină de flori albe, cu cărări făcându-și loc către departe – în stânga, în dreapta, în față, trecând pe lângă un adăpost singuratic, ca și cum ar curge odată cu vântul care te ia în primire, odată ajuns acolo. Și parcă, ca să nu curgi și tu odată cu vântul, te agăți cu privirea de stâlpul din lemn, cel pe care stau cocoțate marcajele colorate. Nu, nu poți să le urmezi pe toate deodată, oricât ți-ai dori. Așa că îl urmezi pe cel roșu, cel care duce la Scăriță.

Scărița Belioara… Greu de descris în cuvinte senzația pe care o ai după ce ajungi acolo. Valurile de stânci albe înlățuindu-se cu verdele pădurii și al pajiștei te copleșesc, și alergi până la marginea hăului de dedesubt, alergi printre florile împodobind pajiștea în toate culorile posibile, adulmecând frumusețea din jur, lăsând simțurile libere, într-o magie a trăirii intense. Cuvintele sînt mult prea sărace pentru a descrie locul…

Pe pisc, urmând calea aripilor imaginare

Stând pe piscul acela înconjurat din trei părți de abis, senzația de veșnicie devine palpabilă, mai ales dacă în minte îți răsună Anathema – Untouchable, Part 2. Iar vâjâitul ca de avioane cu reacție creat de păsările care brăzdează liniștea din jur, jocul acela aproape neprihănit al aripilor acelor păsări îți creează valuri în gânduri: De ce nu mi-aș urma sufletul, de ce nu mi-aș urma trăirile intense, de ce nu mi-aș urma privirea, încercând să dau un alt sens vieții, încercând să găsesc drumul către acasă, acea acasă pe care fiecare și-o construiește în lumea interioară…? De ce nu mi-aș urma aripile imaginare?

Coșul Boului. Lăsând în urmă piscurile semețe

Drumul de întoarcere urmează traseul indicat de punctul roșu, punct care, uneori, se pierde, mai ales pe ultima pajiște, acolo unde, dacă nu ai simț de orientare, poți să te pierzi. Un stâlp indicator în mijlocul acelei pajiști ar fi binevenit, mai ales dacă faci traseul de la stânga la dreapta.

Cărarea te poartă pe marginea stâncilor uriașe, apoi printr-o pădure uscată, acolo unde parcă treci prin altă lume, copacii uscați, unii arși, întinzându-și cioturile rămase în toate direcțiile par că te duc către o lume interzisă. O lume pe care o lași în urmă, coborând cărarea abruptă prin pădure, după care ajungi pe pajiște, acolo de unde, dintre stânci, gaura aceea uriașă din stâncă – Coșul Boului – te duce cu gândul la Odiseea și ale ei povești, cu peripețiile regelui Odiseu, cel numit Ulise. Boncănitul cerbului din pădurea de lângă tine (ori poate urs?) te aduce cu picioarele pe pământ. Te uiți la ceas. Mai ai de mers, așa că îți continui drumul, treci de pajiște, tot înainte, apoi cobori prin pădure și ajungi la valea de piatră care te duce la răscrucea de marcaje de unde ai pornit pe traseu. Vale marginită de stâncile înalte, oferindu-ți niște panorame superbe, și te desparți cu greu de locurile acelea.

Normalitate

Pe drumul către locul unde am lăsat mașina acum aproape 8 ore, o familie tânără. Nemți. Ea pregătea ceva de mâncare. El, ținând bebelușul în brațe, îi dădea să mănânce, stând pe jos, zâmbind. Lângă ei, mașina cu care au venit din Germania, o dubiță veche de vreo 15 – 20 de ani, deasupra căreia era montat un cort. Atât. Simplu. Fără fasoane, fără “vai, să nu se murdărească copilul pe mâini, vai, să nu cadă cumva, vai, să nu stea cu fundul pe pământ, vai, să nu se apropie careva de el”, aceste “valori” familiale mioritice, din păcate. Niște oameni care au preferat să se apropie de natură, un fel de întoarcere la rădăcini. Le-am zâmbit a salut.

Am lăsat sufletul să se coloreze de frumusețea locului. Până când mă voi întoarce acolo, unde stâncile iau în brațe cerul, pe drumul de întoarcere către acea acasă care, în lumea asta, înseamnă muntele, înseamnă pădurea, înseamnă șoaptele izvorului de munte, înseamnă liniștea înâlțimii din vârful stâncii, înseamnă natura cu frumusețea ei fără de sfârșit.


4 thoughts on “Scărița Belioara, acolo unde stâncile iau în brațe cerul. Unul din cele mai frumoase locuri din Munții Apuseni

  1. Salut,

    Se poate ajunge cu masina pana mai aproape de poalele Scaritei-Belioara?
    Cu o masina normala. Dc da, exista posibilitatea de a o parca?
    Nu as vrea sa o las in Posaga de Sus din diverse motive 🙂
    Mersi.

    1. Salut, Silviu.
      Da, chiar dacă drumul nu e tocmai unul potrivit pentru a merge cu mașina, se poate ajunge până aproape de stânci, acolo unde este un loc unde se poate parca mașina.

  2. PIATRA CRAIULUI – numele complexului muntos din care face parte Scărița.
    Și bunicii aveau o colibă la Țărmure (dealul apare în imaginile tale). La Poșaga am învățat că Dumnezeu e în fiecare fir de iarbă – creația lui.
    Îți MULȚUMESC. Articolul tău mi-a încântat seara.

    1. “La Poșaga am învățat că Dumnezeu e în fiecare fir de iarbă” – superb spus.
      Adina, te salut!

Leave a Reply

Your email address will not be published.