Șerpuind odată cu râul Crasna, prin labirintul vegetației luxuriante a micii delte a lacului Vârșolț

Am auzit grohăitul mistrețului nu foarte departe de mine, în timp ce stăteam și mă tot gândeam pe unde să o iau să intru în lumea ascunsă a lacului Vârșolț. Iar asta pentru că aici, în partea opusă barajului care a dus la formarea lacului, natura și-a văzut de ale ei, creând o mică deltă. Și ca orice deltă (mică sau nu) e greu să intri în adâncul ei.

Am întors capul în direcția de unde venea grohăitul mai mult așa, ca să mă pun în gardă. Apoi, tot scrutând cu privirea în căutarea mistrețului, am văzut urmele lăsate de acesta în mâlul de pe malul lacului.

”Pe unde merge mistrețul, pot să merg și eu”, mi-am spus, deși doar așa, ca să îmi iau elan și să intru în lumea smârcului, dincolo de perdeaua vegetației atât de deasă, încât părea imposibil că ai putea să intri acolo.

M-am luat după urmele mistrețului până când nu le-am mai văzut. M-am oprit și m-am uitat în jur, iar după câteva momente de liniște, totul în jur a prins viață. Zeci, sute de păsări au început să cânte fiecare în felul ei, un concert al vieții extraordinar, care aproape că m-a luat pe sus, în dorința de a vedea acea lume.

Am știut că am venit echipat total aiurea pentru a intra în lumea micii delte a lacului, acolo unde nu-s doar stoluri de păsări, dar și de țânțari. Și mi-am dat seama de asta încă de când am deschis gura a mirare, odată ajuns lângă râul Crasna, a cărui apă murdară, maronie, părea nemișcată. Până să zic ”Oau, ce frumos!”, m-au luat țânțarii în primire de m-au lăsat buimac.

Mari, dungați la fel ca tigrii, agresivi din cale afară, m-au mușcat de unde au apucat, chiar și prin tricoul deja leoarcă. Degeaba am dat din mâini ca o morișcă. Singura modalitate de a scăpa de mușcăturile țânțarilor (în zona picioarelor, că în rest…) a fost să nu mă opresc din mers. Nu că aș fi scăpat de ei, nici vorbă, dar, măcar, a scăzut frecvența cu care eram înțepat.  

”Na, mi-a trebuit să mă iau după mistreț”, mi-am zis, nu fără năduf. Și am dat să mă întorc pe unde am venit, când, de la câțiva metri de mine, egrete gri (multe, foarte multe, și mari) și-au luat zborul de-a lungul râului. Am uitat de țânțari și m-am luat după ele. Aveam aparatul foto în mână, dar n-am prea apucat să fac poze, doar rar, ca să nu vin cu mâna goală, cum s-ar zice. Iar asta pentru că îl foloseam pe post de apărătoare de țânțari. Și e de mirare cum de a rămas obiectivul întreg, la câte plesnituri a încasat.

M-am oprit din urmărire nu pentru că nu aș fi vrut sau nu aș fi putut să merg mai departe. M-am oprit pentru că, pur și simplu, a devenit insuportabil asaltul țânțarilor. Am mai tras câteva palme, pe unde am nimerit, lăsându-mi brațele pline de pete de sânge (cândva țânțari înfruptându-se din mine), apoi am decis: ”Bă, nu se mai poate! Am să mă întorc altă dată, echipat cum trebuie”. Apoi am luat-o la fugă, la propriu, pe unde am venit. Și parcă am fost o bombă în mișcare. Pe unde treceam sărind peste obstacole zburau păsări în toate părțile, ca schijele. Din când în când mă mai uitam după ele (”Fii atent, ce faină-i! Oare ce pasăre e aia?”), dar fără a mă opri din fuga nebună. Totuși, la un moment dat, m-am oprit. De ce? Mi-am dat seama că nu mi-am luat niciun punct de reper, acolo, pe unde intrasem.

Pleosc!, pleosc!, am dat ca o morișcă din brațe, de câteva zeci de ori în câteva secunde, încercând să scap de țânțari, privind în jur, ca să mă orientez, cât de cât. Apoi am luat-o la nimereală, la stânga. Mi-am zis că tot o să ies la mal. Da de unde! Când mâlul mi-a trecut de gleznă și părea că mă tot scufund și mai tare, am făcut cale întoarsă. Cu tot cu mâl. Și așa, plin de mâl, murdar, cu brațele pline de pete de sânge, am continuat să alerg.

Am recunoscut cărarea pe unde am intrat după ce am trecut de ea. M-am întors, făcând o piruetă în viteză, deloc elegantă, dând din mâini aiurea, și, într-un final, am ieșit din vegetația luxuriantă a deltei lacului. Nu m-am oprit din alergare decât atunci când nu am mai auzit bâzâit de țânțari . Gâfâind, leoarcă din cap până în picioare, murdar (probabil la fel ca mistrețul pe urmele căruia am mers), m-am oprit la soare, acolo unde țânțarilor nu le prea place, și m-am așezat pe pământ. Primul gând nu a fost, așa cum s-ar putea crede, ”bine că am scăpat!”. Primul gând a fost: ”Am să mă întorc. Și știu și cum. Oooo, ce fain o să fie!”.