– Vă rugăm… Puteți să ne ajutați?, mă iau în primire trei adolescente, pe când ieșeam cu plasa de cumpărături în mână din magazin, în centrul orașului.
– Ce s-a întâmplat?, le întreb, privindu-le îngrijorarea evidentă de pe fețe.
– Acolo… se bat… vă rugăm, ajutați-ne! A trântit-o și la pământ…
M-am uitat în direcția indicată. Un bărbat (sau bombardier, cum se numesc mai nou) gesticula violent către femeia din fața lui. Femeia, după ce s-a ridicat, îl înfrunta, verbal, pe cel din fața lui.
Așa, la prima vedere, păreau un cuplu. Știu, din experiență, că, uneori, dacă intervii, poți să faci mai mult rău decât bine. Totuși agitația, îngrijorarea, ba chiar disperarea din glasul celor trei adolescente au fost de ajuns ca să mă facă să intervin.
Am pornit către cei doi. În același timp, cuplul cu probleme a plecat mai departe.
– Clar, sînt un cuplu, m-am trezit vorbind cu voce tare.
– Da, dar trebuie să facem ceva, mi-au răspuns adolscentele care veneau în urma mea.
– Da, o să mă bag între ei, dar s-ar putea să facem mai mult rău decât bine.
– Cum adică?
– Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o de câteva ori. Și dacă intervin, după ce plecăm, bărbatul se prea poate să devină și mai violent, ațâțat fiind de intervenția mea.
– Da, dar totuși…
Am iuțit pasul, cu fetele în spatele meu. Și în timp ce mă apropiam de ei mi-am adus aminte de celelalte dăți când am intervenit în altercații de genul ăsta – violență domestică. Și chiar dacă, inițial l-am potolit pe cel violent, l-am văzut, mai încolo, când s-au îndepărtat, luând-o de la capăt. Mi s-a întâmplat o singură dată să intervin pentru a doua oară. Ba chiar a trebuit să-l dau de pământ pe bărbatul devenit violent și față de mine. Și l-am văzut, după ce iar s-au îndepărtat, vărsându-și furia asupra femeii cu care era. De asta, am o oarecare reținere atunci când e vorba de violență domestică pe stradă. Pentru că cei doi între care mă bag ajung acasă în același loc. Iar acolo sînt doar ei.
I-am ajuns din urmă după ce am trecut de Primărie. M-am proțăpit în fața lor și am întrebat direct:
– E totul în regulă? Am văzut că aveți ceva probleme.
– Nu e nicio problemă, îmi răspunde bărbatul.
– Sigur?, și de data asta am privit-o pe femeie.
Rușinată, a dat ușor din cap, un răspuns fără cuvinte: ”Mda, o să mă descurc, cumva…
L-am privit direct pe bărbat, să-i văd reacția, pregătit să-l pun la punct. A văzut asta. A lăsat ochii în pământ și a spus:
– Vedeți-vă de drum. Asta e treaba noastră.
– Bine.
I-am lăsat în pace. Intervenția mea, cu fetele strâns lipite una de alta în spatele meu, îl potolise vizibil pe bărbat.
Am luat-o înapoi pe unde am venit, cu adolescentele lângă mine.
Apoi, după ce am mai vorbit cu ele puțin, ne-am despărțit.
– Mulțumim, le-am auzit în urma mea.
Însă cele cărora trebuie să li se mulțumească sînt cele trei adolescente. Pentru că, într-o lume în care nepăsarea face legea, ele au arătat că le pasă. Au arătat că umanitatea nu a murit. Au arătat ce înseamnă să ai suflet. Și dacă lumea asta mai merită o șansă e pentru că există oameni așa cum sînt cele trei adolescente. Oameni pentru care iubirea de aproape chiar înseamnă ceva.