Nu mi-a fost niciodată teamă
să-mi cânt cântecele de iubire,
nici să închid ochii,
uitând cum mă cheamă,
Nici să tremur a disperare
că mi se vede sufletul,
că inima îmi bate
mult prea tare.
Nu mi-a fost niciodată teamă
de prima îmbrățișare,
nici de singurătate,
nici că visele se destramă.
Mi-e frică, însă, de tăcere,
nu știu să-mi cânt iubirea decât șoptit…
Dacă-s prea îndrăgostit,
dacă iubirea-mi e prea la vedere?
Poți să mă vezi așa cum sînt?
Mă poți auzi când îți cânt
desprins cu totul de pământ?
Nu pot iubi decât cu tot ceea ce sînt.
Nu pot iubi decât mai mult
decât ”a fost odată ca niciodată”.
E prea mult
să te iubesc cu toată ființa deodată?
