Cine nu vrea să fie mințit, nu e mințit – o propoziție simplă în jurul căreia s-a construit o mică lume, pe scena din Curtea Artiștilor din Zalău. O lume căreia, timp de o oră și ceva, Sebastian Lupu şi Mirela Niţă Lupu au reușit să îi dea viață. Iar ca să poți face asta trebuie să reușești să îi faci pe cei din public (nu neapărat pe toți, ci chiar și pe un singur spectator) să te creadă, să facă parte din lumea pe care tu, ca actor, ai creat-o. Și în asta constă, de fapt, arta teatrală. Asta înseamnă să fii un actor mare.
Da, Sebastian Lupu şi Mirela Niţă Lupu sînt doi actori mari. Și și-au împărțit scena egal. Sebastian a fost la înălțime, ”lumina reflectoarelor” scoțându-l în evidență în tot ceea ce a însemnat partea de comedie, jocul lui actoricesc fiind unul extraordinar. În schimb, Mirela a reușit să transforme comedia asta romantică într-un spectacol al emoțiilor, reușind să ajungă acolo unde puțini actori ajung: la sufletul celui din public. Ba chiar atât de mult încât, la final, când a părăsit lumea creată pe scenă, am avut, ca și simplu spectator, impulsul de a mă ridica și a fugi după ea (cu tot cu nodul din gât), să o iau în brațe și să îi spun: ”Lasă, o să fie bine, nu mai plânge…”
Acuma, dacă e să vorbim despre personajele piesei de teatru, cel masculin e descris ca fiind un bărbat grobian. Se prea poate, într-o univers paralel, într-o lume utopică. Însă, trăind în prezent, eee, șoferul de autobuz e un gentleman în comparație cu ”valorile” contemporane sociale. Cum adică? Uitați-vă în jur. E o lume de ”pizdificați” (iertată fie-mi expresia), de maimuțe urlătoare gata să îți dea în cap dacă nu le faci pe plac, de ipocriți la costum și de Făt-frumoși cititori doar de Cioran și Nietzsche, până după câteva beri, după care totul e un dans din buric pe ritmuri de ”prrrmm țaca bum bum…” Așa că, în comparație cu valorile ăstea omniprezente în toate straturile sociale, șoferul de autobuz e un gentleman. Și chiar și spectator habotnic să fii (ori ”vai, eu sînt un domn, eu fac dragoste, nu sex”), n-are cum să nu îți fie simpatic șoferul de autobuz, în tot jocul lui de-a curtatul. Până la urmă, jocul de-a curtatul are nevoie de doi protagoniști. Sau, mai pe șleau, nu poți curta (nici să fii un macho bou) cu cineva care nu îți lasă loc de așa ceva. Și de multe ori în timpul spectacolului îți vine să îi dai dreptate: ”da, bă, așa e cum zice: Cine nu vrea să fie mințit, nu e mințit”.
Ea… ea e, până la urmă, după ce joaca de-a curtatul se încheie, o femeie anormală. De ce anormală? Pentru că ”o femeie normală se gândește doar la ea însăși”. O zice ea, Vera, buletinista. Și are dreptate. Așa că spectacolul ăsta de teatru nu e pentru femeile normale. Adică pot să meargă să îl vadă, dar nu o să îl înțeleagă. Pentru că ocupate să întoarcă spatele oricui și pentru orice, să întoarcă capul pe stradă făcându-te că nu te vede, doar ca să nu te salute, să joace teatru (social), să arunce bunul-simț la gunoi de dragul orgoliului personal, nu mai e loc și de altceva, nu mai e loc de suflet. De asta Vera, care a prins viață datorită jocului superb cu emoțiile al Mirelei Niţă Lupu, e anormală. Și tocmai de aceea, sinceră, reală.
Doi actori mari strălucesc chiar și pe o scenă nu chiar scenă, chiar și într-o sală de teatru nu chiar sală de teatru, unde trebuie să îți cauți permanent un culoar vizual printre cei așezați în fața ta, ca să poți să vezi scena de la un capăt la altul. Și cu atât mai mult un actor e cu adevărat mare, când reușește să facă spectacol de calitate chiar și în condițiile ăstea. Iar Sebastian și Mirela au strălucit, împărțindu-și la doi scena din Curtea Artiștilor din Zalău.
