Nu, nu-i târziu,
mi-am spus, ori poate te-am simțit aducându-mi aminte
să-mi caut universul din mine. De unde să știu
cum să te chem? E de ajuns o rugăminte?
Într-o deplină nemișcare,
mi-ai lipit câte un soare pe fiecare aripă,
și înainte să-ți spun că mă doare
să ard, mi-ai șoptit doar atât: trăiește fiecare clipă,
ți-e verde-n ochi privirea,
te ia, o, nebune, întru nemărginire,
după lumina ce-o lasă-n urmă nemurirea,
o trăire e urmată, întotdeauna, de o altă trăire.
M-am înălțat fără să mă-ntreb dacă plouă,
ori sunt izvoare născute din mine
ce se prăvale haotic, rupându-mi strigătul în două:
E umbra lunii? E umbra mea? E o lume fără de sine?
Mai mult decât simțire,
strângând în pumni iubiri,
cu sufletul poticnindu-mi-se la linia subțire
dintre lumi, n-am învățat s-aleg dintre amintiri.