Surprinzătoarea strălucire delicată a unui act artistic autentic. Când emoțiile se împart la patru: Luiza, Vlad, Sergiu, Ada

”Oare, dacă închid ochii, se vede? Se vede că-s emoționat? Adică, de ce s-ar vedea? Stau ascuns după un zid de cărămidă și mă vede nimeni. Totuși, oare mi se văd emoțiile? Nu vreau să se vadă…”

Primul gând care mi-a trecut prin minte, odată ce actul artistic și-a aprins lumina, a fost: Cercul poeților dispăruți. Nu știu de ce, filmul – superbul film -, nu are nimic a face, așa, ca desfășurare, cu ceea ce se întâmpla pe scena neconvențională (dar cu atât mai frumoasă) de la Charlie’s, în Zalău. Doar emoțiile-s la același etaj al trăirii artistice. Și, când sînt emoții, mai contează altceva?

”E deosebit ce va fi… Trebuie să vii”, mi-a scris Luiza.

Și am fost. M-am așezat pe scaun, am oprit întrebările și gândurile și am lăsat arta să mă ia pe sus. De altfel, actul artistic autentic nu poate decât să te ia pe sus.

Nu știu câți își dau seama. Nici Luiza nu cred că își dă seama, dar trăirile ei (nu doar artistice) sînt la vedere încă dinainte ca scena să devină un loc cu adevărat al artei. Ca niște zbateri de sorginte spirituală interioară scrise pe bilețele colorate și agățate, apoi, cu ace cu gămălie, de pereți, de scaune, de mese, de hainele publicului, ba chiar și de luminile din încăpere.

După primul episod al proiectului pe care ea și Sergiu l-au numit ”Ursuz și Amuz”, știam că o să fie frumos. Am fost de atâtea ori la evenimentele lor, încât am ajuns să îi cunosc, să îi văd dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber.

Marele lor merit, dincolo de muzică, e că vor și se bat să creeze aici, la Zalău, o mișcare artistică de avangardă, așa cum erau întâlnirile între artiști, indiferent de ramură, acum mulți ani, când nu existau efecte speciale, nici programe de ”scris” muzică, nici inteligență artificală. De unde știu cum era cândva? Din cărți. Ori, cine știe, poate chiar am fost acolo, într-un fel sau altul.

”Oare, dacă închid ochii, se vede? Se vede că-s emoționat? Adică, de ce s-ar vedea? Stau ascuns după un zid de cărămidă și mă vede nimeni. Totuși, oare mi se văd emoțiile? Nu vreau să se vadă…”

Mi-a plăcut foarte mult povestea noului locatar a Luizei. Știam că așa o să fie. Și, totuși, a fost surprinzător actul ei artistic. Ca și când ar fi spus o poveste pe care nu ar fi vrut să o spună. Să nu îi sperie pe protagoniștii poveștii. Deși bilețelele colorate cu gânduri și trăiri erau agățate, chiar dacă invizibile, la vedere. Și e de ajuns să le citești, ca să o vezi pe Luiza așa cum e.

Muzica lui Sergiu a fost o călătorie spațială. Una surprinzătoare. De ce? Pentru că s-a așezat, așa, cu partiturile rezemate de ecranul laptop-ului, la vedere. Și m-a surprins nava lui spațială. Adică, hei, călătoresc printre stele de când mă știu, și am învățat că o călătorie spațială e una singuratică. Dar, totuși, ce bine e să te întâlnești, din când în când, și cu alții ca tine și să îi saluți prin hubloul navei, ca pe niște prieteni vechi. Și, dacă tot e vorba de o întâlnire, fie ea și spațială, cu atât mai mult e nevoie de artă. Ca să se așeze universul laolaltă. Doar știți, nu? Arta chiar poate salva lumea.

Proiectul Luizei și al lui Sergiu e și despre invitații lor. Ori mai ales despre ei, pentru că, atunci când împarți scena, actul artistic se împarte în părți egale. Așa că, deși fiecare artist e unic, totuși, devine parte și din tine, cel care i-ai chemat să îți fie alături pe scenă.

Vlad Braga…

M-a surprins total. Era vorba că o să fie o prezentare a muncii lui de artist fotograf. Și chiar și dacă doar ai fi privit fotografiile lui și ar fi fost de ajuns. Sînt deosebite. În primul rând ca și compoziție, ca poveste. Poatre că și altceva contează. Nu știu. Nu-s fotograf. Pentru mine contează, în primul rând, povestea.

N-am fost pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Stăteam liniștit, rezemat de spătar, cu ochii la ecranul pe care urmau să apară fotografiile. Apoi s-a schimbat totul.

”Doar azi dimineață m-am hotărât cum o să fie momentul ăsta”, mi-a spus Vlad, ceva mai târziu, după ce s-a lăsat cortina.

Știți cum e atunci când îți faci un suc cu de toate, când bagi la gămadă tot felul de fructe în mixer, apoi le amesteci până iese un suc gros, cu multe gusturi?

Sincer, eu nu prea știu. Până nu demult, beam sucuri, dar din acela gazoase. Ba chiar îmi plăceau. De ceva vreme nu îmi mai prea plac. Așa că nu le mai beau. Smootie, sau cum s-o mai numi sucul făcut la mixer, nu îmi fac. Prefer să mănânc fructele. În schimb îmi plac ceaiurile.  

Ceea ce a făcut Vlad cam așa a fost. A pus, la grămadă, fotografii, muzică, versuri, le-a amestecat în mixer până a căpătat formă, apoi le-a dat drumul în public. Legânându-se ușor (nu cred că și-a dat seama de asta, și a fost cu atât mai autentic) pe muzica cântată la pian de Ada, actul lui artistic a fost la înălțime. Și nu doar emoțional. A fost și un manifest, ba chiar o zbatere filosofică interioară. Surprinzător, din toate punctele de vedere. Iar ceea ce a făcut pe scenă, acompaniat de Ada (da, asta se numește ”de avangardă”) ar putea fi  prezentat pe orice scenă ca un act artistic de sine stătător.

Ada Morar…

Superbă! Am știut asta încă de când îl acompania pe Vlad (și ce faine au fost privirile dintre ei…). De abia am așteptat să o ascult, să o văd prin intermediul muzicii.

Am văzut-o imediat ce și-a pus, delicat, degetele pe clape, a închis ochii și a început să cânte.

”Oare, dacă închid ochii, se vede? Se vede că-s emoționat? Adică, de ce s-ar vedea? Stau ascuns după un zid de cărămidă și mă vede nimeni. Totuși, oare mi se văd emoțiile? Nu vreau să se vadă…”

N-am închis ochii. În schimb am privit în gol. Și atunci am văzut-o: ”Ce frumoasă e fata asta… I se vede sufletul…”

Oamenii cu adevărat frumoși își poartă întotdeauna sufletul la vedere. Cei cu har muzical, mai ales atunci când cântă.

Nu știu cum să descriu muzica Adei. Însă, în timp ce cânta, când șoaptele ei aveau inflexiuni incandescente, mi-am adus aminte de Ondeia-Agua, cântată, acum mulți ani, de Dulce Pontes. Un rai muzical exprimat nu neapărat prin cuvinte, ci prin inflexiuni vocale, prin trăirile interioare. Asta mi-am adus aminte în timp ce sunetele grave ale pianului, la a doua piesă cântată de ea, creșteau și tot creșteau în intensitate.

”Ce frumoasă e fata asta… I se vede sufletul…”, mi-am spus, de multe ori, în timp ce o ascultam cântând. Și, da, am spus-o și în timp ce o priveam cum cântă cu ochii închiși, cum își împletea, delicat, vocea cu sunetele pianului.

Prima oară a început să cânte la pian, la 6 ani. De abia după câțiva ani a început să cânte și cu vocea. Așa a spus, uitându-se, oarecum timidă și ușor încurcată, în public. Ca și cum și-ar fi cerut scuze că nu poate să ofere mai mult. Artiștii cu adevărat artiști sînt întotdeauna modești. Chiar dacă muzica lor e una superbă.   

Ada, ca să poți să fii liberă, artistic vorbind, trebuie să știi asta: muzica ta e atât de frumoasă… Atunci când cânți, chiar dacă te ascunzi în spatele ochilor închiși, ți se vede sufletul…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism:

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *