Sus, în deal, construită pe stâncă, e o casă. Mi-am suflecat mânecile să o transform în acasă. Și pentru oameni și pentru animale

De multă vreme mi-am dorit o casă la țară. O alternativă la vuietul cu mentalitate de turmă al orașului. O oază de liniște, de împăcare cu albastrul cerului, de apropiere de pământ. Într-un final, am găsit-o. Sus, pe deal, construită pe stâncă. Ultima de pe ulița satului, lângă pădure, înconjurată de natură. Ca și cum, după atâția ani de mers pe coclauri, am adus coclaurile la mine.

Am rărit-o (provizoriu) cu reportajele, ba chiar am lăsat baltă și expediția pe bicicletă, plănuită pentru anul ăsta. În loc de pregătiri de pedalat 2500 de km, mi-am luat scule, de toate felurile, și m-am înarmat cu răbdare. Ca să transform minunăția de casă în acasă. Nu doar pentru oameni, dar și pentru cele 17 pisicuțe de care am grijă, plus Lilu, cățelușa pe care am salvat-o de pe străzi zilele trecute.

Deocamdată nu am făcut mare lucru. Și zic asta după ce s-a mai domolit din vitejia de început: „Le fac eu pe toate cât de repede. O fi mult de lucru, dar nici chiar așa”. Ba chiar așa. Plus încă ceva. Dar tot zic: le fac eu pe toate. Și pentru că îmi place (mai ales la câte frăguțe am mâncat din curte), și pentru că „voi știți ce mult costă manopera?”

Deci, mi-am luat casă la țară. De (aproape) fiecare dată când mai ziceam că vreau să îmi găsesc casă la țară, eram privit ciudat. De înțeles, dacă e să te uiți la lumea în care trăim. E o lume care se hrănește cu aplicații, sloganuri și clișee. Astea le găsești la oraș din belșug. La țară, nu prea. Acolo, la sat, e musai să poți să te simți bine cu tine însuți. Și, dacă e să te uiți în jur, să privești cu adevărat lumea, oamenii nu se simt bine cu ei înșiși, au nevoie de validarea altora. Iar orașele, de ceva vreme doar o prelungire a bulelor de pe rețelele de socializare, sunt numai bune pentru așa ceva.

Mi-am luat casă la țară. Cu tot cu liniște și natură. Acolo, sus, parcă aș fi pe munte, cu priveliști superbe. Și nu e de mirare, Sălajul e foarte frumos. Am făcut (nu le-am numărat, dar pe acolo-s) către 100 de reportaje prin județ. Și încă mai am de văzut și cutreierat. Și toate cărările bătute mi-au arătat cât de frumos e Sălajul.

Din Zalău sunt 22 de kilometri până la casa din deal. În funcție de cât de aglomerat e orașul fac 25, 30 de minute. Aproape jumătate din timp în oraș. Nu de alta, dar Zalăul e, de foarte multe ori, sufocat de mașini.

Odată ce ajung în sat, se schimbă totul. Parchez mașina lângă casă, apoi mă apuc de lucru. E greu, e adevărat, dar când știi că o să faci acolo ceva frumos, cel mai frumos, e altfel. Faci totul cu drag. Și, până la urmă, nu despre asta e vorba? Despre a trăi cu drag de viață? Nu despre asta e vorba? Despre a-ți trăi viața cât mai frumos cu putință? Atât cât și cum va fi să fie?