Sus, la casa de pe deal, din Ciglean, timpul se scurge altfel. Muncă, Lilu, muncă, planuri, muncă, „ce frumos…”, muncă

Atunci când faci primul pas înspre mutarea la țară, primul lucru care îți iese în cale e curățenia. Și înseamnă mult mai mult decât ai crede. Ca atare, „eh, în câteva zile termin” se transformă în „bă, dar mai e mult de curățat?”

Acuma, sigur, dacă buzunarele îți sunt neîncăpătoare pentru câți bani îți intră din venituri sau orice altceva, e ușor. Plătești o echipă, zici ce vrei, apoi te muți ca și cum ai merge într-o vacanță prelungită. Însă nu e același lucru ca atunci când faci tu ce e de făcut, când muncești tu, ca să fie așa cum vrei. Ca să fie al tău acel loc, e neapărată nevoie de implicare. Una trup și suflet.

Când zic „al tău” nu e vorba despre sentimentul de proprietate, că ăsta chiar nu contează. E vorba despre a simți acel loc ca fiind acasă.

La Ciglean, sus, la casa de pe deal, e ca pe munte. Liniște, aer curat, priveliști superbe. Și, bineînțeles, Lilu, cățelușa salvată de pe străzi.

Înapoi la curățenie.

De trei săptămâni tot asta fac. Mă rog, nu doar asta, dar în principal. Și pare că nu se mai termină. Așa că, soluția e să mă arunc cu capul înainte. Sau, cu alte cuvinte, să termin în două, trei zile cu toată curățenia, cu tot cu debarasat. Și aici e problema, la debarasare. Ce faci cu tot ceea ce e de aruncat? Că să faci foc non-stop, ca să arzi ce se poate arde, nu e o soluție. Și atunci, apelezi la serviciile plătite.

Am căutat pe internet, am întrebat pe unul, pe altul, cine se ocupă de așa ceva. În Sălaj, pare că nimeni. M-am uitat la județul vecin, Cluj. E plin de anunțuri de genul ăsta. Multe firme care se ocupă de debarasare și transport.  Cum de nu-s și în Sălaj? Nu știu. Ori poate sunt, dar nu-i interesează să facă și public lucrul ăsta, că au de lucru pentru zeci de ani de acum înainte.

Și mai e operatorul de salubritate. Atâta tot că să închiriezi un container, pentru trei zile, costă o căruță de bani. Adică 1500 și ceva de lei, pe care trebuie să îi plătești când faci contractul.

M-am gândit și m-am tot gândit, și pare că soluția cea mai bună e operatorul de salubritate. Nu mai stau pe gânduri, că nu am timp de asta. Zilele ăstea o să golesc un buzunar, două, chiar, și o să plătesc pentru container. Și, în trei zile, termin cu tot. Cel puțin ăsta e planul. Apoi urmează etapele de reparații, construcții etc. Primul lucru, acoperișul. Toți mi-au spus că nu am cum să repar, sau, mai bine zis, să înlocuiesc acoperișul de unul singur. Eu, însă, mă țin tare: ba pot. Așa zice și Lilu, care are, tot timpul, de lucru cu șireturile mele.

Înapoi la curățenie.

În primele zile a fost mai mult un fel de tatonare. Apoi am trecut la munca serioasă.

Știți ce mi-am dat seama, încă din prima zi? Că nu-mi ajunge timpul. O oră la țară, e altfel decât o oră la oraș. Și mă prinde seara de fiecare dată, iar lucrul e departe de a fi terminat.

E obositor. Chiar foarte. Însă e fain. Mă opresc după câte o oră de tras la greu, și chiar dacă îmi zic că, gata, fac pauză măcar zece minute, nici vorbă. După un minut sunt iar în verdele din jur, curățând, tăind, cărând, agățându-mi părul, chiar și așa, strâns în coc.

Mă uit, de multe ori, la insectele de toate felurile care se cațără pe mine: de la păianjeni de toate culorile, cu picioroange lungi ori mari și grași, la furnici ori zburătoare zbârâitoare. Toate-s ca la circ. Eu fiind, evident, atracția circului. Niciuna nu m-a mușcat sau înțepat. Niciuna. În schimb, acasă, în Zalău, dacă am doi țânțari în cameră, amândoi mă mușcă de zici că nu au mai mâncat de cinci, șase vieți.

Înapoi la curățenie.

Ieri am cărat, în afară de vreo jumătate de tonă de lemne, o bucată de stâlp din beton, din acela folosit pentru firele de curent la margine de drum. Vreo doi metri și jumătate de beton. Peste o sută de kilograme. Am târât bucata asta de stâlp (chiar, cum o fi ajuns în curte?) vreo 30 de metri. Am lăsat în urma mea o cărare de toată frumusețea. Și m-am gândit la sclavi. Nu ăștia moderni, ci cei din timpurile din trecut. Bătuți, nemâncați. fără niciun drept, făceau lucruri mult mai grele. În fiecare zi. Și nu am putut să nu mă întreb: ce naiba îi face pe oameni să le facă rău altora? Și nu doar să le facă, ci să se și bucure de răul pe care îl fac? Evident, întrebarea își are răspunsul privinde la ce se întâmplă în jur. Îți dai ușor seama că răutatea oamenilor e o normalitate pentru ei. Pentru majoritatea. Fiindcă există și oameni buni, oameni cu suflet. Și ei sunt, de altfel, cei care contează. Oamenii ăștia sunt, cred, motivul pentru care pământul (încă) ne mai suportă. Că, altfel, între războaie, bătăi, dosare peste dosare, înjurături, măsuri sociale (toate, desigur, înspre binele poporului), întorsul spatelui, ipocrizie, vanitate, parșivitate sufletească, din ăstea, cool și la modă, ce naiba de motiv mai putem invoca pentru prezența omului aici?

La țară e altfel. Mai ales la casa de pe deal din Ciglean. De aici, de sus, lumea se vede altfel. Și timpul.