Sus, pe dealurile de lângă Muncel

Muncel… numele te duce cu gândul la munte. Și, odată ajuns acolo, în satul așezat în vârf de deal, chiar așa te și simți, ca și când ai fi pe munte. Și nu doar datorită drumului îngust, mărginit, pe alocuri, de hău, care traversează coama dealului șerpuind alene, în liniște. Dacă o iei la picior, senzația de pace, energia naturii e la fel de pură ca cea a muntelui.

Am mai fost acolo, acum câțiva ani, ba chiar am și pus cortul, undeva, pe partea stângă a drumului, în mijlocul unei poieni. Însă (așa a fost să fie) n-am reușit să văd zona, să îi iau pulsul, așa cum îi șade bine călătorului. Și când zic călător, mă refer la mersul pe jos. Să mergi dintr-o parte în alta cu mașina, făcând poze de lângă portieră, doar așa, ca impresie artistică, e cu totul altceva. Cei cu adevărat călători știu de ce.

Așadar, m-am întors. De data asta, am bătut la pas (ba chiar și în alergare, dar vă zic mai încolo) coama dealurilor verzi. Iar priveliștea de acolo, de sus, e una foarte frumoasă. Un pitoresc de sat de munte, un soi de pace atemporală pe care o poți regăsi tot mai rar în lumea din ce în ce mai aglomerată și brăzdată de asfaltul șoselelor. Ca norocul (pentru un iubitor de natură), drumul care te duce dinspre Muncel către Cristolț nu e asfaltat. Nu că aș fi luat-o pe drum, nici vorbă. Dar asfaltul înseamnă zgomot de motoare. Și, în multele ore petrecute pe deal am întâlnit o singură mașină, cu oameni de-ai locului.

De cum m-am dat jos din mașină și am luat-o la picior, până când drumul de pământ și pietriș a rămas departe în urmă, totul s-a schimbat. Ca și când aș fi intrat într-o altă lume. Și, de fapt, dincolo de drumuri, chiar e o altă lume. Una în care natura e la ea acasă.

Am pornit cu atât de mult elan, că aproape că alergam. Apoi, dintr-odată, m-am oprit și m-am așezat în iarbă. Iar timpul s-a oprit în loc. Știu că pare un clișeu, dar orice drumeț, orice călător adevărat îți poate spune că atunci când ”te lipești” de pământ, asta e senzația, că timpul se oprește.  Și poți să stai și să tot stai. Așa cum am făcut și eu, ascultând trilul păsărilor din jur, presărat, din când în când, de cântatul cucului. Superstițiile zic despre cuc că îți prezice cât timp mai ai de trăit. Acuma, ce să zic, la cât mi-a cântat mie, stând întins pe iarbă, probabil că-s nemuritor. Chiar și după ce am plecat, într-un sfârșit, de acolo, am plecat însoțit de același cântat al cucului, care, pe măsură ce mă îndepărtam, se auzea tot mai slab.

Cum umbli când sînt atât de multe păpădii și flori de toate culorile, înși n-ai vrea să le calci? Poate doar levitând ori sărind așa cum fac căprioarele. De levitat (încă) nu pot. Nici de sărit la fel ca și căprioarele. E adevărat, atunci când îmi iau elan și sar peste obstacole, ori dintr-un loc în altul, la fel ca acum, printre flori, așa îmi zic, că-s la fel ca o căprioară de delicat în scurtul zbor deasupra pământului. Evident, aterizările (multe forțate) m-au contrazis. Însă când natura te îmbie la joacă, n-ai cum să spui ”nu”.

Alergând, și înainte și înapoi

Nu știu cum și de ce, dar m-am pomenit alergând, cu rucsacul și gențile cu aparatele foto scuturându-se pe mine ca desagii pe măgar. Însă asta nu mi-a oprit elanul, așa că am fugit și am tot fugit, șuierând, câteodată, ca locomotiva. Doar în dreptul turmei de oi, aflate în josul dealului, am oprit șuieratul. Ba chiar aproape că mi-am ținut respirația. Nu de alta, dar să evit întâlnirea cu câinii. Nu că mi-ar fi frică de ei, chiar și singur fiind, deja am experiență într-ale evitatului, liniștitului ori (atunci când n-a fost altă cale) luatului la bătaie cu câinii. Dar, sincer, nu am vrut să-mi tulbure liniștea, nici cea interioară, nici cea din jurul meu.

Mi-am dat seama că am lăsat mașina departe, la câțiva kilometri, atunci când m-am oprit și m-am uitat în jur, iar privirea mi-a căzut pe albul drumului care străbate coama dealului. Mi-am ridicat privirea către cer, să văd cât e ceasul (da, aș fi putut să mă uit la ecranul telefonului, dar n-ar mai fi avut farmec). Să tot fi fost undeva către ora 17. Iar asta însemna că trebuia să mă întorc la mașină. Și am făcut cale întoarsă. Da, alergând, chiar dacă ceva mai dezlânat.

Când am ajuns la mașină, mi-am dat jos rucsacul și gențile de pe mine, apoi am luat cheia din geantă și am deschis portiera mașinii. Ceva, însă, nu era în regulă. Geanta în care îmi țin de obicei portmoneul (și cel cu actele mele și cel cu actele mașinii) era larg deschisă. Evident, actele mașinii ia-le de unde nu-s. Am închis geanta, am așezat-o ușor pe bancheta din spate, apoi am luat-o pe unde am venit. Nu m-am enervat, nici nu m-am stresat. Iar asta pentru că m-am încărcat cu atâta energie pură din natură, cu atâta liniște, că n-avea cum să mi-o strice faptul că mi-am pierdut actele mașinii.

Am refăcut drumul tot în alergare. Una ușoară, cu privirea măturând în stânga și în dreapta, în căutarea portomoneului cel negru. Și chiar dacă șansele să îl mai găsesc păreau nule, l-am găsit. L-am luat și l-am pus în buzunarul pantalonului, apoi m-am întors alene la mașină.

Am pornit motorul și am lăsat mașina să alunece la vale. Încet. Apoi, când am ajuns din urmă o căruță trasă de cal, de care erau legate două vaci, și în care erau două persoane mai în vârstă, am scos mașina din viteză și am mers în ritmul lor, agale, urmându-i tăcut. Iar povestea locului s-a lăsat ușor peste mine.


5 thoughts on “Sus, pe dealurile de lângă Muncel

  1. Vă mulțumesc din suflet pentru acest reportaj despre locurile sfinte în care am copilărit!Asa cum a-ți relatat, adevărat că nicăieri nu te simți mai bine decât acolo unde timpul parcă stă în loc!Respect!

  2. Frumoasă descriere a acestui colț de rai…
    Mi-am văzut casa ,de acolo de sus, de pe dealul de unde ați făcut pozele și cu toate că mi drag locul unde m-am născut și am copilărit , .acuma mi se pare mai frumos 😄…și de câte ori pot , fug și acuma să aud trilurile păsărelelor, cântecul cucului, țârâitul greierului…și să am acea liniște sufletească pe care doar dorul , simțirea aceia dulce ce-o dă trecutul amintirii ne-o poate da !

  3. Rar am citit un articol scris cu atata sensibilitate, cu atât suflet, cu atâta drag, și mai ales când descrie acel colt de rai în care ai facut primii pasi, pe care l-ai străbătut de atâtea ori, nu are cum sa nu atingă cele mai sensibile coarde. Pentru ca am avut norocul sa cresc într-un colt de rai, care m-a învățat sa prețuiesc ceea ce mi s-a oferit și sa lupt întotdeauna pentru mai bine. Azi m-am reîncărcat pozitiv și pentru asta mulțumesc. Un articol de păstrat aproape. 💖

  4. Ori pe unde te poarta pașii modul în care descrii locurile pe care le vezi par un tărâm de basm.Ai mare har și aceste lucruri consemnate și străbătute cu pasul rămân pentru iubitorii de frumos și natura pentru eternitate.Felicitari pentru toate reportajele.Le parcurg cu mare placere si-mi închipui ca sunt alături de dumneavoastră reporterii .Le vedem prin ochii dumneavoastră și le parcurgem imaginar alăturea mereu.Inca o data felicitări, sănătate, putere și mult succes!

  5. Mă bucur enorm de mult că pur și simplu domnule reporter ați ajuns pe dealurile Muncelului,locul cel mai mirific din lume, locul unde m-am născut, am copilărit și trăiesc și în prezent.

Leave a Reply

Your email address will not be published.