Te-am revărsat pe cer
sub formă de lună
ca să pot să te privesc
deschizându-mi nopțile,
deschizându-mi porțile
lunii mele interioare,
două globuri de lumină
împletindu-și scânteile
într-una singură.
Toți oamenii pleacă.
Eu nu.
Nu mi-a fost niciodată
frică de somn,
visele-mi sunt legate între ele
de aceeași lumină
pe care o port cu mine
încă de când am învățat
să te privesc
cu ochii închiși,
recreându-te
din sunetele bătăilor inimii,
din emoțiile-mi nebune,
din scânteirile
a dragoste.
Toți oamenii pleacă.
Eu nu.
Cerul l-am oprit
deasupra mea
cu un simplu zâmbet naiv,
și de atunci te privesc,
și de atunci te privesc,
și de atunci te privesc,
și de atunci te privesc…
