Uimire

Ecoul pașilor se numără-n drumuri,
amprente de timp întipărite-n pustiu,
tresărind în clipite pierdute în vremuri.
Mai sunt? Nu mai sunt? Nici nu mai știu.


Nici nu mai știu ce să fac cu tine,
mi-a spus tăcerea, legănându-mă
pe brațe la fel ca mama pruncul nou-născut.
Și m-am cuibărit în liniștea tăcerii,
împletindu-mi visele,
colorându-le cu pașii
sângerându-mi de atâtea drumuri,
de atâtea opriri,
de atâtea rătăciri…


Atâtea rătăciri, aievea ori din altă viață,
stau de veghe la capăt de lume,
și amintiri se confruntă stând față în față
și mi se-nînfig în piept încercând să mă-ndrume.


Să mă-ndrume unde?
Ecoul pașilor mă urmează fidel,
la pas ori alergând de nebun
odată cu mine,
iar amintirile nu au cum să țină
pasul cu mine,
nici cu ecoul urmându-mă
la fel ca umbra într-o zi însorită.


Într-o zi însorită,
am să mă-ntorc acasă,
cu privirea-mi uimită
de cât ești de frumoasă…


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism:

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *