Am fost adus
ultimul dintre cei dintâi
şi-am fost lăsat anume
într-o viaţă lipsită de cutume.
Apoi, într-un apus
mi s-a strigat: rămâi
de vrei! De nu, coboară-n lume,
sunt multe care încă nu s-au spus.
Şi-am înverzit odată cu pădurea,
şi-am curs izvor, şi-am fost şi munte,
apoi spre lună am ridicat privirea,
ea mi-a întins o rază, eu am creat o punte.
Şi-am plâns când el sau ea murit-au din iubire
şi am lăsat furtuna ca pledoarie de final,
să spele ipocrizia lumii, ocean în devenire,
cu bunul simţ pierdut în lumea puţind a canal.
Sunt ultimul dintre cei dintâi,
şi poate-aş fi plecat,
dar luna mi-a şoptit: rămâi…
Apoi mi-a pus în palme cerul înstelat.
