Se spune că, dacă când îți plac florile, le culegi și le pui în vază. Dacă le iubești, le privești, te bucuri de frumusețea lor și le lași să trăiască acolo unde sînt.
Florile, prin definiție, sînt frumoase. Adevărata frumusețe, însă (și se aplică și la oameni), nu e cea așezată la vedere, ci acea frumusețe pe care, ca să o descoperi, trebuie să te apropii, să te apleci deasupra ei. Când ești suficient de aproape, frumusețea o să ți se arate altfel. Adevărata frumusețe este pură, delicată, o armonie superbă între contur și esență. Asta chiar dacă, uneori, o găsești într-un loc care, la prima vedere, îți spune nimic despre frumosul pe care ai putea să îl găsești acolo.
Da, se aplică și la oameni. Uneori trebuie să te apropii, și de abia atunci când mai mult simți, decât vezi cu ochii, o să vezi cu adevărat. Și, da, are dreptate Antoine de Saint-Exupéry: ”Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” Dar asta se aplică la oameni. Pentru că ei, oamenii, nu ți se arată așa cum sînt, decât rar, foarte rar. Cei mai mulți joacă teatru și sînt atât de cosmetizați (din toate punctele de vedere), încât nu ai cum să îi vezi așa cum sînt.
Florile sînt altfel. Natura ți le arată, întotdeauna, așa cum sînt. Atâta tot că, uneori, ca să găsești frumusețe trebuie să te apleci deasupra lucrurilor mici, deasupra acelori flori pe care le poți vedea doar îngenunchind în iarbă. Și de abia atunci le vezi în toată splendoarea lor.
