Întotdeauna mi-a plăcut primăvara
împărțindu-mă între vise și flori,
între șoapte nerostite și, uneori,
privind cu îmi tace complice seara.
Ploile sînt ca un fel de regăsire,
mângâieri și emoții legându-mă de cer,
iar stele căzătoare îmi sînt reper
pentru tot ceea ce înseamnă iubire.
Niciodată nu mi-a fost frică de nemurire…
Luminile nopții se sting, una câte una,
iar liniștea nu-i liniște, e doar tăcere.
De ce îmi păstrez sufletul la vedere,
nu știu. Ce înseamnă pentru totdeauna?
Ce înseamnă când plângi râzând?
Poți să te ridici doar căzând?
De ce uneori mă trezesc zburând
închizând ochii să nu mă văd plecând?
