Ca să vezi cerul, ca să Îl vezi pe Dumnezeu, uneori trebuie să cobori privirea dinspre cer și să te uiți la lumea pe lângă care treci, pe unde te poartă pașii, să îți apleci privirea către pământ.
Ca să vezi măreția vieții, nu trebuie să te uiți înspre orașe impunătoare, munți ori oceane. Lucrurile mici, cele care, pentru a fi văzute, trebuie să te apleci, ele sunt cele care surprind esența vieții.
Cred că, atunci când îți este greu (dar nu doar atunci), scânteierile cu lumină sunt cele care te pot face să mergi înainte. Uneori, scânteierile ăstea le descoperi acolo unde nici nu te-ai aștepta.
În curtea casei de pe deal, de la Ciglean, acolo unde stânca e la vedere, lucrurile ăstea mici sunt și sub formă de frăguțe. Mici, superbe, aromate, delicate… Am mâncat toată luna iunie minunățiile ăstea. Acum, în septembrie, am găsit, din nou, frăguțe.
M-am bucurat la fel ca prima oară. Le-am cules în palmă cu atâta drag…
Niște frăguțe. Dar mult mai mult decât niște simple frăguțe. Îți dai seama de asta încă de când le simți mireasma. Așa cum îți dai seama de cât de frumoasă e ea atunci când , cu ochii închiși, o îmbrățișezi și îi adulmeci, discret, părul, pielea, ochii. E o beție a simțurilor care îți creează ceruri, cu tot cu stele, în suflet.
Viața este despre lucrurile care îți deschid porți către esența lumii ăsteia. Așa cum sunt niște frăguțe pe care le găsești în septembrie și pe care le culegi îngenunchind.
