Frumusețea ființei stălucește în sufletele neprihănite, tot mai rar în oameni…

Există și oameni frumoși pe lumea asta, oameni cu suflet. Însă sunt tot mai puțini. Atât de puțini încât par că nu-s. Și dacă m-ar întreba Dumnezeu dacă să mai dea o șansă omenirii, aș zice că da, pentru ei, pentru oamenii cu suflet. Dar nu doar pentru ei. Ci și pentru, ori mai ales, pentru sufletele neprihănite – animalele. Ele, animalele, își revarsă puritatea lor sufletească și asupra oamenilor lângă care stau, făcându-i să pară mai frumoși. Nu-s, dar măcar par. Lumea oamenilor e, fără doar și poate, mai frumoasă datorită animalelor.

Ieri l-am îngropat pe Musi-musi. Un pisoiaș de doar șase luni. În tot timpul ăsta mi-a fost un prieten mult mai bun decât majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut în viața asta. Ăsta micu a avut un suflet atât de mare, încât se revărsa ca un izvor de lumină peste tot în jurul lui. Deși a fost cel mai mic dintre cei salvați de pe stradă în ultima vreme, a fost cel mai mare. Datorită sufletului. Mereu cu un gest a mângâiere pentru celelalte pisicuțe. Mereu privindu-mă de aproape, cu sufletul larg deschis, atunci când eram lângă el, știind că lumina din privirea lui nevinovată mă ajută să trec peste perioada grea prin care am trecut. Mereu făcându-mă să râd, atunci când nu credeam că mai pot râde.

L-am așezat în groapa micuță pe care am săpat-o în pământul moale cu tot cu o parte mare din mine. Am plâns tot timpul. Am plâns și pentru celelalte pisicuțe pe care le-am pierdut, dar ăsta micu m-a rupt în bucăți. M-a rupt…

Am avut nevoie să mă agăț de ceva, ca să mă facă să nu mă înec, atunci când m-am despărțit de Musi-musi. Și m-am agățat de lumea asta a oamenilor-care-nu-mai-sunt-oameni. Ci doar niște căcători ambulanți, mereu gata să arunce cu pietre în oricine și orice nu le convine. Pietre pe care le strâng toată viața lor de nimic, cu un singur scop: să le arunce în ceilalți. Iar atunci când le aruncă se apropie de țintă ca să vadă cum pietrele lasă urmă. Și privesc nu oricum, ci zâmbind a satisfacție.

Da, sunt mulți oameni care au animale de companie. Dar pentru ei animalele sunt doar niște jucării. Și le tratează ca atare.

Oameni care iubesc cu adevărat animalele sunt puțini. Foarte puțini. Și sunt priviți de ceilalți ca niște nebuni, niște iresponsabili, care în loc să pună murături pe iarnă, își cheltuie banii și își dedică timpul ca să aibă grijă de animale.

Ca să iubești orice formă de viață, ai nevoie de suflet. Oamenii, cei mai mulți dintre ei, nu au suflet. Și-s atât de mulți că îți vine să o dai naibii de lume. Apoi întâlnești o pisicuță, un câine pe stradă care se uită cu ochii mari la tine, așteptând un semn că îți pasă. Atât. Dacă îți pasă, iubirea lor e atât de limpede și plină de lumină, încât e tot ce contează. Și începi să nu-i mai vezi pe oamenii care nu știu să te salute, care îți întorc spatele, care nu știu ce înseamnă „prieten”, care sunt guvernați toată viața lor de înavuțire, de fuga după confortul personal. Cum naiba să le mai pese lor de animale? Dă-le, bă, naibii! Viața e pentru bifat pe lista de city-break-uri, cumpărat mașini, haine de firmă, chefuri, aruncat cu piatră, vorbit pe la spate, alergat după like-uri și privit în oglindă: „oglindă, oglinjoară, așa-i ce-s cel/cea mai tare din țară?”

Ieri am pierdut un prieten, un pisoiaș pe care îl chema Musi-musi. Am pierdut o ființă cu suflet. Prietenii, la fel ca ființele cu suflet, se numără pe degete. Și doare a naibii de tare atunci când îi pierzi. Iar numărătoarea devine tot mai scurtă.