Uneori,
la capăt de vis,
acolo unde totu-i permis,
te oprești și rămâi suspendat
între curcubee și ”așa ne-a fost dat”
doar pentru că înainte de ultimul pas
disperarea celui aflat la cel din urmă pas
transformă șoaptele în îmbrățișare,
iar visul… visul încearcă să zboare:
”Nu-ți fie frică să îți fie dor de mine…”
Uneori,
atunci când privirile se ating,
când muzica îți răvășește sufletul
atingându-te cu sunete
nemaiauzite,
nemaicântate,
nemaidăruite vreodată,
cerul ți se prelinge sub tălpi,
înaripându-te:
”Nu-ți fie frică să îți fie dor de mine…”
Uneori,
atunci când clipele
încetează a se mai număra
din prea multă simțire
și se opresc
în dreptul inimii,
atunci când îți ții respirația
la fel ca înaintea sărut,
poți să auzi:
”Nu-ți fie frică să îți fie dor de mine…”
