
Doi cai păscând, pe o ploaie torențială de noiembrie, poate părea un tablou banal. Ba chiar rece, ceva de evitat. Că doar, nu-i așa?, de ce să stai tu, omul cel multilateral dezvoltat și cool peste poate, ca prostul în ploaie? Ca să simți că ești viu? Ca să simți ploaia curățându-te de tot și de toate? Nu, pentru asta există bula de pe rețelele sociale care te învață cum să respiri, cum și, mai ales, ce să gândești, care te învață să repeți, la nesfârșit, „oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Bula asta socială în care trăiesc cei mai mulți dintre oameni e pe sensul opus al existenței de dragul existenței. Sensul corect e, întotdeauna, cel dictat de atotștiutoarele surse oficiale. Cel dictat de superlative. A te bucura de viață chiar și în cele mai simple momente e o teorie a conspirației.
Am oprit mașina la margine de drum, și am ieșit în ploaie. Priveam cei doi cai păscând liniștiți, bucurându-se de asta de parcă ăsta ar fi fost cel mai frumos și mai important moment al vieții lor. Atât, doar. Priveam. Fără gânduri. Priveam, lăsând simplitatea atât de frumoasă a acelui moment să mă ia în brațe.
De abia după ce am intrat în mașină, gândurile au venit și ele, cu tot cu întrebări, dintre care una mi-a rămas parteneră de drum până acasă: „cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…”
Ploaia. Oamenii nu mai sunt demult frumoși. Cosmetizați în toate felurile ca să arate bine, da. Frumoși, nu. Ca niște cutii de cadouri frumos ambalate. Dar atât. Dacă le desfaci, înăuntru e întuneric. Nimic care să te facă să zâmbești de drag. Nimic care să te facă să stai în ploaie, bucurându-te de asta.
Oamenii ar trebui să învețe de la animale. Să învețe să fie, pur și simplu.
