Prin ochii mari ai
necuvântătoarelor
-așa le place oamenilor să le spună celor care
vorbesc mai mult cu privirea
ca și cum doar cuvintele ar fi
semne de viață-
primăvara nu e un anotimp
trecut la numărătoare:
o zi din viață,
altă zi din viață,
mai am timp oare?
Mi se scufundă câteodată
întreaga primăvară în ochi
la fel ca necuvântătoarelor
căutând un orizont cu liniște
și mă las purtat ecou
în înverzirea
ce mi se nălucește
așteptând să se nască păduri;
pădurile se nasc fără să se întrebe
ce va să vină…
va să vină…
să vină…
vină?
De ce trebuie să fie cineva de vină?
Mă uit cu ochii mei în ochii necuvântătoarelor
și mă bucur că nu trebuie să le cer
încuviințare pentru privire,
ca să alerg am nevoie de aer,
ca să alerge și necuvântătoarele
au nevoie de aer.
Asta înseamnă că
oricât ar încerca oamenii să construiască
propoziții născute din idei fixe
necuvântarea mea e înțeleasă
ca tăcere?
Am un presentiment de primăvară
care se agață de necuvântare
la fel cum mă agăț câteodată
de câte un trunchi de copac
așteptând să-i crească crengi care
să mă ia în brațe.
Câteodată cresc,
câteodată, nu.
Și-atunci aștept.
Poate că starea asta de așteptare
n-o să treacă niciodată,
și poate că o să rămân
cu necuvântarea din privire aprinsă,
mistuind lumea din jur,
pășind prin lume
fără să las urme
ca și când aș fi o pasăre,
și ea, la fel ca mine,
la fel ca și căprioarele căutând
un orizont de liniște,
preferând tăcerea
născută din sămânța unui
presentiment de primăvară.
